Diferitele tipuri de cadre și unghiuri de filmare.

Prim-planul extrem (ECU).

Un prim-plan extrem se concentrează pe un detaliu specific – ochii sau buzele unui personaj sau un obiect important – pentru a spori dramatismul și a atrage atenția spectatorului asupra unui moment semnificativ din poveste. Prin apropierea de un element mic din cadru, acest tip de filmare amplifică legătura publicului cu subiectul și dezvăluie frecvent sentimente și emoții pe care dialogul nu le poate transmite întotdeauna.

De exemplu, într-o scenă în care un personaj a fost rănit de un alt personaj, o lacrimă care îi curge pe obraz poate spune multe despre cum a decurs interacțiunea.

Prim-planul (CU).

Prim-planurile, în special cele extreme, folosesc adesea distanțe focale mai mari (85 mm – 135 mm) pentru a comprima trăsăturile feței și a estompa fundalurile. Realizatorii de film pot utiliza diafragme mai largi (f/1.8 – f/2.8) pentru o adâncime de câmp redusă.

Un prim-plan poate dezvălui emoții prin expresii faciale subtile, indicii ale limbajului corpului sau un obiect semnificativ. Prim-planul minimizează distragerea atenției, umplând cadrul cu un singur element.

Prim-planul mediu (MCU).

Un prim-plan mediu încadrează un subiect de la umeri sau de la piept în sus, surprinzând atât expresiile faciale, cât și limbajul corpului. Planul este utilizat cel mai frecvent în scenele cu emoții intense, deoarece ajută publicul să simtă starea personajului.

De exemplu, un pumn încleștat în timp ce o lacrimă curge pe obraz. Păstrând o parte a trunchiului în cadru, un prim-plan mediu permite realizatorilor de film să arate emoțiile personajului și contextul situațional.

Planul mediu (MS).

Planurile medii utilizează de obicei distanțe focale standard (35 mm – 50 mm) pentru a oferi o perspectivă naturală. Iluminarea echilibrează adesea subiectul și fundalul.

Sunt utilizate adesea în scenele cu dialog sau interacțiuni de grup, deoarece oferă suficient spațiu pentru a arăta mai multe personaje și, în același timp, diverse acțiuni și indicii de limbaj corporal. Planurile medii sunt excelente pentru o acoperire echilibrată, deoarece mențin contextul vizual fără a renunța la transparența emoțională.

Planul american.

În anii '30, realizatorii de film americani au început să utilizeze un stil de filmare cunoscut sub numele de „plan american”, care înfățișa pistolarii de la pălărie până la jumătatea coapsei, inclusiv cu tocurile pistoalelor. Filmele moderne utilizează planul american pentru a arăta limbajul corporal al unui subiect și o parte din fundal, capturând în același timp expresiile faciale ale personajului. În Wonder Woman, de exemplu, un plan american o surprinde pe Diana în timp ce traversează câmpul de luptă respingând gloanțele cu pumnii și zâmbind, conștientă de puterea sa.

Planurile medii largi (MLS).

Un plan mediu larg surprinde subiectul de la genunchi în sus, combinând percepția spațială cu sesizarea detaliilor. Oferă suficientă distanță pentru a arăta acțiunile și limbajul corporal, oferind în același timp spectatorilor timp să se conecteze emoțional cu personajul.

Acest plan este un element de bază al filmelor western, unde poate fi folosit pentru a prezenta personaje solitare în peisaje vaste, creând un contrast interesant între personaj și mediul înconjurător. Este, de asemenea, frecvent utilizat pentru conversațiile personajelor care stau în picioare sau pentru a surprinde mișcările personajelor, fiind o alegere excelentă pentru scenele care necesită atât acțiune, cât și dialog.

Planul larg (LS).

Unghiul larg al camerei încadrează întregul subiect, de obicei de la cap până la picioare inclusiv, arătând în același timp o parte semnificativă din mediul înconjurător. Acest plan larg este utilizat de obicei pentru a pune accentul pe distanță, raport de mărime sau izolare, plasând personajele în contextul mediului lor.

Realizatorii de filme vor folosi unghiul de filmare cu plan larg pentru a stabili decorul, pentru a descrie relația unui personaj cu mediul înconjurător sau pentru a se concentra pe vastitatea – sau pe goliciunea – unei scene.

Planul întreg (FS).

Un plan întreg încadrează întregul corp al subiectului, de la cap până la picioare inclusiv, păstrând totuși spațiu în cadru pentru a include elementele din fundal. Acest plan creează un echilibru vizual între personaj și mediul înconjurător, fiind o alegere excelentă pentru a arăta simultan mișcarea, limbajul corpului și mediul înconjurător.

Planul întreg este utilizat de obicei când e esențial să se vadă întregul personaj într-o scenă. De exemplu, un plan întreg ar putea arăta un profesor în fața tablei într-o sală de clasă, mergând înainte și înapoi și așteptând să înceapă prima zi de școală.

Planul general (WS).

Planurile generale utilizează adesea distanțe focale mai largi (16 mm – 35 mm) pentru a surprinde scene extinse. Acestea pot necesita valori f mai mari (f/8 – f/11), pentru o profunzime mai mare a câmpului. Cineaștii folosesc de obicei planurile generale pentru a stabili scara și decorul sau pentru a se concentra pe relația dintre personaje și mediul acestora.

Cadrele principale, cadrele cu doi subiecți, planurile americane și alte tipuri de cadre pot fi adesea considerate planuri generale.

Cadrul peste umăr (OTS).

Cadrele filmate peste umăr sunt cadre inversate care utilizează obiective standard sau ușor telefoto (50 mm – 85 mm). Iluminatul trebuie să echilibreze ambii subiecți, menținând în același timp profunzimea. Aceste cadre întăresc fluxul conversației, reflectând modul în care purtăm dialoguri în viața reală și punând spectatorul în pielea fiecărui vorbitor. Acest lucru ajută spectatorul să urmărească ușor conversația.

Cadrul poate transmite distanța emoțională prin controlul subtil al sentimentului de apropiere sau îndepărtare pe care îl simte spectatorul față de fiecare subiect. Când publicul este poziționat în spatele unui personaj, se poate crea o perspectivă mai subiectivă în raport cu acel personaj. Acest lucru poate reflecta dinamici de putere, poate evidenția tensiunea sau poate ilustra emoții nerostite, în funcție de modul în care este editată și compusă imaginea.

Cadrul de doi.

Un cadru cu doi subiecți se numește cadru de doi. Prin surprinderea interacțiunii dintre personaje, a distanței dintre ele și a limbajului corporal, un cadru de doi poate spune spectatorului multe despre relația dintre personaje. „Încercăm să păstrăm cadru de doi pentru majoritatea scenei și folosim cadre simple sau strânse pentru o replică memorabilă sau pentru un detaliu important”, spune Ruckus Skye.

Cadrul de trei.

Un cadru de trei include trei personaje în același cadru, de obicei aranjate astfel încât să sublinieze interacțiunile și relațiile dintre ele. Acest cadru este adesea folosit pentru a defini dinamici precum unitatea, dezechilibrul sau conflictul din cadrul grupului.

Când personajele sunt spațiate uniform sau apropiate, acest cadru poate sugera colaborare sau valori comune. Pe de altă parte, dacă un personaj este separat de grup sau încadrat la o înălțime diferită, cadrul poate evidenția tensiunea sau conflictul din grup.

Cadrul la nivelul privirii.

Nivelul privirii este unghiul vizual de zi cu zi. Acest unghi de filmare imparțial nu are același efect narativ ca filmarea de sus sau de jos a unui subiect și mulți realizatori de film evită să îl folosească în creațiile lor. „Nu există perspectivă”, spune Lane Skye. „Când te afli deasupra unui personaj și privești în jos, acesta pare mai mic”, adaugă Ruckus Skye. „Poate că nu sunt la fel de încrezători sau puternici. Și dacă te uiți la orice super-erou, întotdeauna îl privești de jos în sus. Este un clișeu, dar poți face asta la niveluri mai mici și este mai mult la nivel subconștient.”

Cadrul la nivelul privirii este considerat un cadru neutru, deoarece camera este poziționată la aceeași înălțime cu ochii subiectului, redând modul în care vedem alte persoane în viața reală. Acest unghi evită accentuarea dinamicii puterii sau a distanței emoționale, fiind astfel cea mai bună alegere pentru redarea realismului și obiectivității.

Când se utilizează un obiectiv cu distanță focală medie – de obicei între 35 mm și 50 mm pe o cameră full-frame – perspectiva rămâne fidelă modului în care oamenii văd lumea.

Cadrul din unghi înalt.

Într-un cadru filmat de sus, camera este poziționată deasupra actorului și îl filmează de sus. Această perspectivă face ca personajele să pară mici, vulnerabile sau pierdute în mediul înconjurător. Cadrele filmate din unghi înalt sunt adesea folosite în filmele de groază, thriller sau suspans, deoarece transmit sentimentul de pericol sau șoc.

La începutul filmului Titanic, James Cameron folosește un cadru filmat din unghi înalt, în care Rose privește oceanul, pentru a simboliza neputința ei de a lua propriile decizii în viață. La fel în seria Harry Potter, Dobby, spiridușul de casă, este aproape întotdeauna filmat într-un cadru din unghi înalt. Acest tip de unghi al camerei accentuează statura sa mică și rolul său minor de servitor umil.

Cadrul de jos.

Orice cadru orientat în sus către un personaj este cunoscut sub numele de cadru de jos, indiferent dacă are camera poziționată la doar câțiva centimetri sub linia ochilor personajului sau lângă picioarele acestuia. Cadrele filmate din unghiuri joase dau impresia că personajul domină publicul, astfel încât regizorii le folosesc pentru a transmite un sentiment de putere și autoritate.

Acest tip de unghi de filmare ajută spectatorul să se conecteze și să se identifice cu personaje puternice și nevulnerabile, de aceea este adesea utilizat în filmele de acțiune sau în filmele cu supereroi. În clasicul western Stagecoach, personajul eroic interpretat de John Wayne este prezentat printr-o filmare din unghi jos, care îl face să pară impunător și autoritar.

Cadru din unghi olandez.

Cadrele filmate din unghi olandez pot fi realizate cu orice obiectiv. Cheia este să înclinați camera de pe axa sa orizontală, de obicei cu 15 până la 45 de grade. Spre deosebire de o filmare înclinată obișnuită, filmarea din unghi olandez creează senzația că ceva nu este în regulă cu un personaj sau în cadrul scenei. Este utilizat adesea în filme pentru a crea tensiune sau neliniște, arătând frecvent instabilitatea mentală a unui personaj sau sentimentul de neliniște al scenei.

Vederea aeriană.

Privind de sus, această filmare aeriană poate sugera micimea subiecților sau vastitatea mediului înconjurător. Vederea de sus poate descrie neputința, izolarea sau insignifianța. De exemplu, această imagine ar putea prezenta o panoramă a unui oraș mare după un eveniment apocaliptic, arătând clădiri avariate și coloane de fum la orizont, pentru a indica impactul enorm pe care evenimentul l-a avut asupra locuitorilor.

Cadrul din perspectiva personajului (POV).

O filmare din punctul de vedere al personajului poate utiliza diverse distanțe focale, în funcție de efectul dorit. Realizatorul de film poate folosi mișcările camerei ținute în mână sau stabilizate, pentru a imita mișcările naturale ale capului.

Cadrul filmat din perspectiva personajului permite publicului să vadă prin ochii acestuia, implicându-l și mai mult în starea emoțională și experiențele personajului. Poate crea legături mai profunde între spectator și personajele filmului, deoarece permite publicului să simtă emoțiile împreună cu personajul.

Contraplanul.

Un realizator de film poate utiliza un contraplan pentru a arăta reacția sau dialogul unui alt personaj cu primul personaj prezentat (în cadrul POV). Acest cadru surprinde perspectiva opusă celei din cadrul POV și apare adesea după un cadru filmat peste umăr, schimbând punctul de vedere, dar păstrează aceeași axă de mișcare, pentru continuitate spațială.

Această filmare utilizează de obicei distanțe focale medii (între 35 mm și 50 mm) și un cadru similar cu cel al unei filmări POV (de obicei, un prim-plan mediu sau mediu apropiat) pentru a menține scara și perspectiva. Prin alternarea între două perspective, această secvență păstrează atenția publicului asupra dialogului și acțiunilor, fără a utiliza schimbări bruște de puncte de vedere.

Cadrul din profil.

Filmarea din profil încadrează subiectul din lateral, capturând profilul complet al feței, de obicei la un unghi de 90° față de cameră. Această imagine are capacitatea de a crea o senzație de contemplare profundă, detașare și observare sau distanță emoțională, deoarece nu arată publicului contactul vizual direct sau expresiile frontale ale subiectului.

Cadrul din profil le permite realizatorilor să arate sentimentele de retragere emoțională sau reflecție generală ale unui personaj. De obicei este încadrat de la o distanță medie spre medie-lungă, utilizând un obiectiv focal între 35 mm și 55 mm, redă un aspect natural, dar capturează în același timp postura și expresiile faciale.

Cadrul de urmărire.

Într-un cadru de urmărire, camera urmărește subiectul în mediul său, deplasându-se adesea odată cu el, alături, în fața sau în spatele acestuia. Această tehnică creează un impuls vizual care conferă dinamism și implică spectatorul în acțiune.

Cadrul de urmărire poate fi realizat din mai multe unghiuri, inclusiv din lateral, în unghiuri joase sau filmat peste umăr, în funcție de sentimentul sau efectele vizuale pe care doriți să le evidențiați.

De exemplu, când un personaj traversează un hol întunecat, camera îl poate urmări din lateral pentru a evidenția tensiunea și frica de a explora o clădire înfricoșătoare.

Panoramarea.

O panoramare orizontală deplasează camera în plan orizontal pentru a dezvălui informații ascunse, lărgind treptat câmpul vizual al publicului. Poate crea tensiune, deoarece publicul anticipează ce va apărea în cadru, sau poate atrage atenția asupra spațiului, deoarece arată mediul înconjurător al subiecților.

De asemenea, puteți combina panoramarea cu diverse unghiuri de filmare pentru a schimba tonul, perspectiva sau focalizarea scenei într-o singură mișcare continuă. Un exemplu în acest sens este utilizarea unui cadru din profil cu un personaj așezat la un bar, camera făcând o panoramare peste fața acestuia pentru a-i arăta expresia. Camera continuă să se deplaseze în spatele său pentru a arăta un alt personaj, care intră în bar din partea opusă a încăperii.

Cadrul dolly in/out și cadrul dolly cu zoom.

Cadrul filmat de pe dolly presupune deplasarea fizică a camerei pe o platformă pe șine sau roți pentru a urmări în mod constant un subiect. Acesta conferă filmului un aspect natural și rafinat. Există câteva tipuri principale de mișcări ale platformei dolly, fiecare contribuind la dezvoltarea poveștii într-un mod diferit:

• Cadrul dolly in. Camera se apropie de subiect – de obicei utilizând un teleobiectiv sau un obiectiv mediu – pentru a crea o senzație de intensitate emoțională sau pentru a accentua un anumit element din scenă. Acest cadru este utilizat pentru a sublinia momentul revelației unui personaj sau pentru a amplifica anticiparea, pe măsură ce privitorul se apropie de acesta.
• Cadrul dolly out. În acest cadru, camera se îndepărtează de subiect, creând un sentiment de vulnerabilitate, detașare sau revelație. Pentru a simboliza schimbarea sau izolarea, utilizați o distanță focală mai mare pentru a focaliza pe fundal și mediul înconjurător, pe măsură ce subiectul devine mai mic în cadru.
• Dolly zoom. Cunoscut și sub numele de „efectul Vertigo”, cadrul dolly zoom combină un cadru dolly in sau dolly out cu un zoom simultan în direcția opusă. Acesta creează un sentiment de dezorientare și arată panica, șocul sau revelația bruscă dintr-o scenă. Teleobiectivul este des folosit în această filmare dramatică, pentru a exagera și distorsiona fundalul.

Cadrul principal.

Cadrele care surprind întreaga acțiune dintr-o scenă sunt cadre principale și sunt de obicei filmate drept planuri largi sau planuri generale. Deoarece înregistrează totul, acestea sunt tipurile de cadre esențiale pentru o acoperire de bază. Editorii pot lăsa o scenă să „respire” revenind la cadrul principal în pauzele dintr-o acțiune sau un dialog.

Cadrul principal și cadrul de stabilire a scenei au scopuri diferite într-un film. Cadrul principal surprinde întreaga scenă de la început până la sfârșit, adesea într-o singură filmare continuă. Acesta servește ca punct de referință pentru scenă, prezentând toate personajele și relațiile lor spațiale din mediul respectiv. Pe de altă parte, un cadru de stabilire a scenei arată o nouă locație la începutul unei scene. Oferă spectatorului context geografic, cum ar fi locul și momentul în care se desfășoară o scenă.

Cadrul de stabilire a scenei.

Un cadru de stabilire a scenei este un plan general utilizat la începutul unei scene pentru a stabili tonul, timpul și locația. Prezintă locul în care va fi plasată acțiunea, capturând de obicei medii exterioare, cum ar fi clădiri, cartiere sau peisaje.

De exemplu, un cadru aerian lent cu silueta unui oraș la apus și trafic intens poate indica un decor modern și energic, în timp ce un plan general static cu o stradă goală la răsărit poate sugera o atmosferă calmă și introspectivă.

Cadrul de inserție/detaliu.

Aceste tipuri de prim-planuri surprind detalii mici, cum ar fi mâinile sau picioarele unui subiect. Dacă un personaj se uită la un mesaj pe telefon, regizorul ar putea dori un prim-plan al ecranului. Un cadru de inserție izolează detalii mici, dar semnificative, dintr-o scenă mai amplă.

Aceste cadre atrag atenția spectatorului către acțiuni, gesturi sau obiecte care sunt importante pentru narațiune, dar care pot fi trecute cu vederea. De exemplu, o mână care strecoară un bilet sub o bancă într-o sală de clasă.

Cadrul de deviere.

Cadrul de deviere, opusul celui inserat, sare de la subiect la altceva, de exemplu de la expresia speriată de pe fața unui actor la un câine care latră sau de la o minge care trece linia porții la fanii care aplaudă în tribune. Colectarea unor tipuri de cadre ca acestea este utilă pentru editarea mai multor duble ale aceleiași scene.

Un cadru de de deviere întrerupe acțiunea principală dintr-o scenă pentru a arăta ceva legat de aceasta, dar din afara cadrului principal, cum ar fi o locație, un obiect sau o acțiune din afara ecranului. Acest cadru adaugă context vizual, fără a întrerupe continuitatea. Cadrul de deviere atrage atenția asupra elementelor narative importante, arătând la ce reacționează un personaj sau creând tensiune prin prezentarea unui element pe care subiectul nu l-a observat încă.

Cadrul de reacție.

Deoarece elementul vizual esențial dintr-un film nu este întotdeauna persoana care vorbește, cadrele de reacție sunt prim-planuri care oferă oportunități importante pentru dezvoltarea personajelor și a poveștii. Cadrele de reacție surprind răspunsul emoțional al unui personaj la ceva ce se întâmplă în afara ecranului – poate o glumă, o revelație sau o amenințare – și oferă publicului o perspectivă asupra trăirilor sale pe care un cadru concentrat asupra vorbitorului nu ar reuși să o reveleze.

Cadrul cu apropierea/depărtarea camerei.

Într-un cadru cu apropierea camerei, camera se deplasează spre subiect pentru a atrage atenția spectatorului. Un cadru cu îndepărtarea camerei face exact opusul, evidențiind izolarea personajului prin mărirea distanței dintre spectator și subiect. Aceste tipuri de cadre în mișcare necesită de obicei un cărucior, o macara sau un Steadicam.